Veronika trebuie sa si astepte moartea

La vie La vie La vie!Ne face sa ne emotionam cu adevarat,...viata!

Veronika trebuie sa astepte moartea,dar nu si doreste sa o faca:

Noaptea începu totuşi să simtă frica. Una era acţiunea rapidă a pastilelor, alta să aştepţi moartea vreme de cinci zile, o săptămână — după ce trecuse deja prin tot ce era posibil.
Îşi petrecuse viaţa aşteptând mereu ceva: pe tatăl ei să se întoarcă de la lucru, scrisoarea iubitului care nu mai sosea, examenele de la sfârşitul anului, trenul, autobuzul, convorbirea telefonică, vacanţa, sfirşilul vacanţei. Acum trebuia să aştepte moartea, care venea la o dată fixă.
„Doar mie mi se putea întâmplă una ca asta. În mod normal, oamenii mor exact în ziua în care îşi închipuie că n-au să moară,”
Trebuie să iasă de-acolo şi să facă rost de alte pastile. Dacă nu reuşea şi dacă unica soluţie ar fi fost să se arunce de pe o clădire înaltă din Ljubljana, avea s-o facă: încercase să-şi cruţe părinţii de o suferinţă în plus, dar acum nu mai avea de ales.

Veronika zambeste in fata vestii tragice

La vie La vie La vie!Ne face sa ne emotionam cu adevarat,...viata!


Veronika accepta vestea tragica si zambeste.Veronika era nebuna sau de ce a gasit forta sa zambeasca?


Cel mai tânăr păru surprins, ca şi cum această ultimă frază s-ar fi potrivit exact cu realitatea. Veronika, numaide­cât, îi remarcă reacţia, şi instinctele i se ascuţiră: trecuse oare mai mult timp? Aici o pândea oare vreun risc? Începu să dea atenţie fiecărui gest, fiecărei mişcări ale celor doi; ştia că era inutil să pună întrebări, nu i-ar spune niciodată ade­vărul — dar, dacă ar fi deşteaptă, ar putea pricepe ce se întâmplă.
— Spuneţi-mi numele, adresa, starea civilă şi data naş­terii dumneavoastră — continuă cel mai în vârstă.
Veronika îşi ştia numele, starea civilă şi data naşterii, dar observă că în memoria ei erau spaţii albe: nu reuşea să-şi amintească deloc adresa.
Medicul îi proiectă o lanternă în ochi şi o examina pre­lung, în tăcere. Cel mai tânăr făcu acelaşi lucru. Amândoi schimbară câteva priviri, care nu semnificau absolut nimic.
— I-aţi spus infirmierei din schimbul de noapte că nu ştim să vă vedem sufletul? — întrebă cel mai tânăr.
Veronika îşi amintea acum. Îi era greu sa ştie prompt cine era şi ce făcea acolo.
— Vi s-a indus permanent somnul cu ajutorul calman­telor, şi asta vă poate afecta oarecum memoria. Vă rog, tre­buie să ne răspundeţi la toate întrebările.
Şi medicii începură un chestionar absurd, vrând să ştie care sunt ziarele importante din Ljubljana, cine este poetul a cărui statuie se află în piaţa principală (ah, n-ar uita nici­odată aşa ceva, orice sloven poartă imaginea lui Preseren gravată în suflet), culoarea părului mamei sale, numele co­legilor de la locul de muncă, cărţile cele mai solicitate la bibliotecă.
Pentru început, Veronika se gândi să nu răspundă — me­moria îi era în continuare confuză. Dar, pe măsură ce ches­tionarul avansa, ea reconstruia cele uitate. La un moment dat, îşi aminti că acum se afla într-un ospiciu, şi nebunii nu au nici o obligaţie de-a fi coerenţi, dar, pentru binele ei şi ca să-i ţină pe doctori lângă ea, spre a vedea dacă iz­buteşte să afle ceva mai mult despre starea ei, începu să facă un efort mental. Pe măsură ce cita nume şi fapte, nu-şi recupera doar memoria, ci şi personalitatea, dorinţele, mo­dul propriu de a vedea viaţa. Ideea sinuciderii, care de di­mineaţă păruse îngropată sub multe straturi de sedative, revenea iarăşi la suprafaţă.
— E bine — zise cel mai în vârstă, la sfârşitul chestio­narului.
— Cât timp voi mai rămâne aici?
Cel mai tânăr îşi plecă privirea şi ea simţi că totul rămă­sese suspendat în aer, ca şi cum, o dată cu răspunsul la acea întrebare, s-ar fi scris o nouă istoric a vieţii ei şi nimeni n-ar mai fi reuşit s-o modifice.
— Poţi să-i spui — făcu doctorul mai în vârstă —. Mulţi pacienţi au auzit deja zvonurile şi ea va afla până la urmă într-un fel sau altul; e cu neputinţă să ţii secrete în clădirea asta.
— Bine, singură v-aţi decis soarta — suspină tânărul, măsurându-şi fiecare cuvânt —. Aflaţi atunci consecinţele actului dumneavoastră: în timpul comei provocate de nar­cotice, inima v-a fost afectată iremediabil. S-a produs o necroză în ventriculul...
— Vorbeşte mai pe-nţeles — zise doctorul mai în vârstă —. Mergi la subiectul care o interesează.
— Inima v-a fost iremediabil afectată. Şi ea va înceta să bată în scurt timp.
— Ce-nseamnă asta? — întrebă ea, speriată.
— Faptul că inima încetează să mai bată înseamnă un singur lucru: moartea fizică. Nu ştiu care sunt convingerile dumneavoastră religioase, dar...
— Peste cât timp mi se va opri inima? — îl întrerupse Veronika.
— Cinci zile, o săptămână cel mult.
Veronika îşi dădu seama că, dincolo de aparenţe şi de comportamentul profesional, dincolo de aerul preocupat, tânărul vorbea cu o imensă plăcere. Ca şi cum ea şi-ar fi me­ritat pedeapsa şi le-ar fi slujit drept exemplu tuturor celor­lalţi.
De-a lungul întregii sale vieţi, Veronika observase că ex­trem de mulţi oameni dintre cunoscuţii ei comentau gro­zăviile vieţii altuia ca şi cum ar fi fost foarte preocupaţi să-l ajute, dar de fapt se complăceau în suferinţa celorlalţi, de­oarece asta îi făcea să creadă că erau fericiţi, că viaţa fusese generoasă cu ei. Detesta acest gen de oameni: n-avea să-i dea junelui nici o şansă de a se bucura de starea ei, doar ca să-şi ascundă propriile-i frustrări.
Continuă să-l privească fix în ochi. Şi zâmbi.
— Deci n-am murit.
— Nu — fu răspunsul. Dar plăcerea de a da veşti tra­gice dispăruse.

Veronika spune ca poate sa se si marite

La vie La vie La vie!Ne face sa ne emotionam cu adevarat,...viata!

Veronika vrea sa se marite:

Într-o bună zi mă satur s-o tot aud repetând aceleaşi lu­cruri şi, ca să-i fac plăcere, mă mărit cu un bărbat pe care mă oblig să-l iubesc. Eu şi cu el o să găsim în cele din urmă un mod de a visa împreună la viitorul nostru, la casa de vacanţă, la copii, la viitorul copiilor noştri. În primul an vom face multă dragoste, mai puţină în al doilea, iar începând cu al treilea an oamenii se gândesc pesemne la sex o dată la două săptămâni şi-şi traduc gândul în faptă abia o dată pe lună. Mă voi sili să accept situaţia şi mă voi întreba cu ce-am greşit — de vreme ce nu mai izbutesc să-i trezesc interesul faţă de mine, şi el îşi duce viaţa stând de vorbă cu prietenii ca şi cum ei ar fi cu adevărat lumea lui.
Când căsătoria ar mai atârna doar de un fir de păr, o să rămân gravidă. O să avem un copil, o să petrecem câtva timp mai apropiaţi unul de altul, iar apoi situaţia va redeveni cum a fost mai înainte.
Atunci voi începe să mă-ngraş ca mătuşa infirmierei de azi — sau de acum câteva zile, nu prea ştiu. Şi voi în­cepe să ţin regim, învinsă sistematic, în fiecare zi, în fiecare săptămână, de greutatea care se-ncâpăţânează să crească în pofida oricărui control. Ajunsă aici, voi lua acele droguri magice ca să nu intru în depresie — şi voi mai avea câţiva copii, în nopţi de dragoste care trec în plus şi atât de re­pede. Le voi spune tuturora că raţiunea vieţii mele sunt co­piii, adevărul fiind însă că ei îmi pretind ca viaţa mea să fie raţiunea lor de a trăi.
Oamenii ne vor socoti totdeauna un cuplu fericit şi ni­meni nu va şti câtă singurătate, câtă amărăciune, câtă re­nunţare se află îndărătul oricărei aparenţe de fericire.
Până ce, într-o zi, când soţul meu îşi va lua prima amantă, eu voi face scandal ca mătuşa infirmierei sau mă voi gândi iarăşi să mă sinucid. Voi fi însă bătrână şi laşă, cu doi, trei copii care au nevoie de ajutorul meu, şi trebuie să-i cresc, să-i pun pe picioarele lor — înainte de a fi capabilă să las totul baltă. Nu mă voi sinucide: voi face scandal, voi ame­ninţa că plec cu copiii. El, ca orice bărbat, va da înapoi, va zice că mă iubeşte şi că aşa ceva nu se va mai repeta. Nu-i va trece niciodată prin cap că, şi dacă m-aş hotărâ să plec atunci, singura soluţie ar fi să mă întorc la părinţii mei acasă şi să rămân acolo tot restul vieţii, trebuind s-o ascult toată ziua pe mama cum se plânge că am pierdut un prilej unic de-a fi fericită, că el era totuşi un soţ cum nu se poate mai bun, în ciuda micilor lui defecte, că copiii mei vor su­feri mult din cauza despărţirii noastre.
După doi, trei ani, se va ivi altă femeie în viaţa lui. Am să aflu — fiindcă i-am văzut sau fiindcă mi-a spus cineva —, dar de astă dată mă prefac că nu ştiu. Mi-am cheltuit toată energia luptând împotriva primei amante, nu mai am re­surse, e mai bine să accept viaţa aşa cum este ea în realitate şi nu cum îmi închipuiam eu că ar fi. Mama avea dreptate.
El va continua să fie drăguţ cu mine, eu îmi voi conti­nua munca la bibliotecă, cu sandviciurile mele în piaţa tea­trului, cu cărţile mele pe care nu izbutesc niciodată să le termin de citit, cu programele de televiziune care vor fi la fel şi peste zece, douăzeci, cincizeci de ani.

Cand iubirea curata nu o poti cunoaste

La vie La vie La vie!Ne face sa ne emotionam cu adevarat,...viata!

Veronika se gandeste "cum o sa traiasca ":

Întrucât am preferat pastilele, nu sunt mutilată: sunt tot tânără, frumoasă, inteligentă şi nu voi avea — după cum n-am avut niciodată — dificultăţi să-mi găsesc prieteni. O să facem dragoste la ei acasă sau în pădure, o să am o anu­mită plăcere, dar, curând după orgasm, îmi va reveni sen­zaţia de vid. N-o să prea mai avem despre ce vorbi, şi atât el, cât şi eu ştim un lucru: vine momentul când ne vom găsi scuze unul pentru altul — „e târziu” sau „mâine trebuie să mă trezesc devreme” — şi ne vom despărţi cât mai repede cu putinţă, evitând să ne privim în ochi.
Mă-ntorc în camera mea închiriată din mânăstire. Încerc să citesc o carte, dau drumul la televizor ca să văd aceleaşi programe dintotdeauna, potrivesc ceasul deşteptător ca să mă trezesc exact la aceeaşi oră la care m-am trezit şi cu o zi înainte, repet mecanic aceleaşi sarcini care-mi sunt în­credinţate la bibliotecă. Mănânc sandviciul în grădina din faţa teatrului, şezând pe aceeaşi bancă, alături de alte per­soane care şi ele aleg aceeaşi bancă pentru a-şi lua gustarea de prânz, care au aceeaşi privire goală, dar se prefac că sunt preocupate de lucruri extrem de importante.
Apoi mă întorc la lucru, ascult comentarii despre cine iese cu cine, cine suferă şi de ce anume, cum a plâns cutare din cauza soţului — şi rămân cu sentimentul că sunt privi­legiată, sunt frumoasă, am o slujbă, îmi aleg iubitul pe care mi-l doresc. Şi aşa, la sfârşitul zilei mă-ntorc în baruri, şi totul începe din nou.
Mama, care trebuie să fie foarte îngrijorată de tentativa mea de sinucidere, o să-şi revină din sperietură şi o să mă-ntrebe iarăşi ce-o să fac cu viaţa mea, de ce nu sunt la fel ca ceilalţi, că lucrurile nu sunt chiar atât de complicate cum cred eu că sunt. „Uită-te la mine, de exemplu, sunt căsătorită de-atâţia ani cu tatăl tău, şi m-am străduit să-ţi dau cea mai bună educaţie şi cele mai bune exemple po­sibile.”

Mici uriasi

La vie La vie La vie!Ne face sa ne emotionam cu adevarat,...viata!

Timpul aici nu trece niciodata,
in acest gri al orasului,
Cand cerul ma sperie
se poate muri de poezie
sau innebuni de realitate!
Prizonieri ai acestor ziduri!
Unde esti print al albastrului ceresc,
si tu printesa a stelelor?
Te numeam "Iubire si Libertate ",
acum ma faci sa simt singuratate!

Nu-i un joc de copii
sa ne credem oameni mari,
si apoi sa crestem
fara a face pasi gresiti
la nesfarsit si sa inaintam
ca niste mici uriasi de neclintit.
Insa in felul acesta vom deveni oameni,
chiar si singuri!

"Piccoli Giganti----(Matia Bazar)"

Lupta pentru noi insine

La vie La vie La vie!Ne face sa ne emotionam cu adevarat,...viata!

Acea femeie din povestirea de mai jos s-a simtit mai fericita doar cand a gasit un motiv pentru a lupta!

Si imi vin in minte cuvintele lui Cosbuc:
"O lupta-i viata,
deci te lupta!
Cu dragoste de ea,
Cu dor! "
Motivele de a lupta pentru fericire exista intotdeauna,doar ca noi trecem prea des pe langa ele,fara sa le acordam atentie!



— Mătuşă-mea s-a sinucis acum câteva luni — continuă vocea feminină —. A petrecut aproape opt ani fără să vrea să mai iasă din camera ei, mâncând, îngrăşându-se, fumând, luând calmante şi dormind cea mai mare parte din timp. Avea două fete şi un soţ pe care-l iubea.
Veronika încercă să-şi mişte capul în direcţia vocii, dar era imposibil.
— Am văzut-o reacţionând o singură dată: când soţul ei şi-a luat o amantă. Atunci a făcut scandaluri peste scan­daluri, a pierdut câteva chile, a spart pahare şi, săptămâni de-a rândul, nu-şi lăsa vecinii să doarmă de ţipetele ei. Oricât ar părea de absurd, cred că a fost perioada ei cea mai fericită: lupta pentru ceva, se simţea vie şi capabilă să re­acţioneze la provocarea ce i se ridica în cale.
„Şi ce-am eu de-a face cu asta?”, gândea Veronika, inca­pabilă să spună ceva. „Nu sunt mătuşa ei, nu am soţ!”
— Soţul şi-a părăsit în cele din urmă amanta — conti­nuă femeia —. Mătuşă-mea, încetul cu încetul, a revenit la pasivitatea ei obişnuită. Într-o zi mi-a telefonat, spunân­du-mi că era dispusă să-şi schimbe felul de viaţă: renun­ţase la fumat. În aceeaşi săptămână, după ce mări numărul de calmante din cauza lipsei ţigărilor, îi înştiinţă pe toţi că era gata să se sinucidă.
Nimeni n-a crezut-o. Într-o dimineaţă, mi-a lăsat un me­saj pe robot, luându-şi rămas bun, şi s-a omorât cu gaze. I-am ascultat de mai multe ori mesajul: nu-i auzisem niciodată vocea atât de liniştită, atât de resemnată cu soarta ei. Zicea că nu este nici fericită, nici nefericită, şi de-aia nu mai pu­tea suporta.
Veronika simţi compasiune pentru femeia care povestea întâmplarea şi care părea că încearcă să înţeleagă moartea mătuşii sale. Cum să-i judeci, într-o lume unde oamenii în­cearcă să supravieţuiască cu orice preţ, pe cei care se hotă­răsc să moară?
Nimeni nu poate judeca. Fiecare cunoaşte doar o dimen­siune a propriei suferinţe sau a lipsei totale de sens a vieţii lui.Veronika ar fi vrut să explice asta, dar tubul din gură o făcu să se înăbuşe, iar femeia îi sări în ajutor.

(Din " Veronika se hotaraste sa moara " )

bucurie si durere

La vie La vie La vie!Ne face sa ne emotionam cu adevarat,...viata!
Unii vor spune:
"Bucuria e mai importanta decat durerea",
altii in schimb:"Nu,e mai importanta durerea".
Dar eu va spun ca sunt inseparabile.
Actioneaza in mod egal,
si daca una,la masa,sta impreuna cu voi,
amintiti-va ca cealalta doarme
in patul vostru.
Intr-adevar ,sunteti balante
care oscileaza intre durere si bucurie.

cantec

Nu stiu sa te astept mai mult de atat,
Fiecare minut imi da
Instinctul de a coase timpul
Si sa te aduc aici.

Am o gramada de cuvinte
Scrise toate pentru tine.
Si ti-as spune:poti sa stingi lumina,
Pentru ca cerul e deasupra noastra!


Sa stau departe de ea,
pentru mine de trait nu e,
Sa fiu fara de ea,
aceasta ma ucide!

Cantec,cauto!Daca poti,
Spune-i sa nu ma piarda niciodata!
Du-te pe strazi,intre oameni,
Spune-i cu adevarat...

Sa stau departe de ea de trait nu e ,
Sa stau fara de ea, ma ucide!

Cantec,gaseste-o,daca poti,
Spune-i ca o iubesc si daca vrei,
Iesi pe strazi,si intre oameni
Spune-i cu adevarat!
Nu poate sa ramana indiferenta,
Si daca ramane indiferenta,
Nu e ea!