Veronika zambeste in fata vestii tragice

La vie La vie La vie!Ne face sa ne emotionam cu adevarat,...viata!


Veronika accepta vestea tragica si zambeste.Veronika era nebuna sau de ce a gasit forta sa zambeasca?


Cel mai tânăr păru surprins, ca şi cum această ultimă frază s-ar fi potrivit exact cu realitatea. Veronika, numaide­cât, îi remarcă reacţia, şi instinctele i se ascuţiră: trecuse oare mai mult timp? Aici o pândea oare vreun risc? Începu să dea atenţie fiecărui gest, fiecărei mişcări ale celor doi; ştia că era inutil să pună întrebări, nu i-ar spune niciodată ade­vărul — dar, dacă ar fi deşteaptă, ar putea pricepe ce se întâmplă.
— Spuneţi-mi numele, adresa, starea civilă şi data naş­terii dumneavoastră — continuă cel mai în vârstă.
Veronika îşi ştia numele, starea civilă şi data naşterii, dar observă că în memoria ei erau spaţii albe: nu reuşea să-şi amintească deloc adresa.
Medicul îi proiectă o lanternă în ochi şi o examina pre­lung, în tăcere. Cel mai tânăr făcu acelaşi lucru. Amândoi schimbară câteva priviri, care nu semnificau absolut nimic.
— I-aţi spus infirmierei din schimbul de noapte că nu ştim să vă vedem sufletul? — întrebă cel mai tânăr.
Veronika îşi amintea acum. Îi era greu sa ştie prompt cine era şi ce făcea acolo.
— Vi s-a indus permanent somnul cu ajutorul calman­telor, şi asta vă poate afecta oarecum memoria. Vă rog, tre­buie să ne răspundeţi la toate întrebările.
Şi medicii începură un chestionar absurd, vrând să ştie care sunt ziarele importante din Ljubljana, cine este poetul a cărui statuie se află în piaţa principală (ah, n-ar uita nici­odată aşa ceva, orice sloven poartă imaginea lui Preseren gravată în suflet), culoarea părului mamei sale, numele co­legilor de la locul de muncă, cărţile cele mai solicitate la bibliotecă.
Pentru început, Veronika se gândi să nu răspundă — me­moria îi era în continuare confuză. Dar, pe măsură ce ches­tionarul avansa, ea reconstruia cele uitate. La un moment dat, îşi aminti că acum se afla într-un ospiciu, şi nebunii nu au nici o obligaţie de-a fi coerenţi, dar, pentru binele ei şi ca să-i ţină pe doctori lângă ea, spre a vedea dacă iz­buteşte să afle ceva mai mult despre starea ei, începu să facă un efort mental. Pe măsură ce cita nume şi fapte, nu-şi recupera doar memoria, ci şi personalitatea, dorinţele, mo­dul propriu de a vedea viaţa. Ideea sinuciderii, care de di­mineaţă păruse îngropată sub multe straturi de sedative, revenea iarăşi la suprafaţă.
— E bine — zise cel mai în vârstă, la sfârşitul chestio­narului.
— Cât timp voi mai rămâne aici?
Cel mai tânăr îşi plecă privirea şi ea simţi că totul rămă­sese suspendat în aer, ca şi cum, o dată cu răspunsul la acea întrebare, s-ar fi scris o nouă istoric a vieţii ei şi nimeni n-ar mai fi reuşit s-o modifice.
— Poţi să-i spui — făcu doctorul mai în vârstă —. Mulţi pacienţi au auzit deja zvonurile şi ea va afla până la urmă într-un fel sau altul; e cu neputinţă să ţii secrete în clădirea asta.
— Bine, singură v-aţi decis soarta — suspină tânărul, măsurându-şi fiecare cuvânt —. Aflaţi atunci consecinţele actului dumneavoastră: în timpul comei provocate de nar­cotice, inima v-a fost afectată iremediabil. S-a produs o necroză în ventriculul...
— Vorbeşte mai pe-nţeles — zise doctorul mai în vârstă —. Mergi la subiectul care o interesează.
— Inima v-a fost iremediabil afectată. Şi ea va înceta să bată în scurt timp.
— Ce-nseamnă asta? — întrebă ea, speriată.
— Faptul că inima încetează să mai bată înseamnă un singur lucru: moartea fizică. Nu ştiu care sunt convingerile dumneavoastră religioase, dar...
— Peste cât timp mi se va opri inima? — îl întrerupse Veronika.
— Cinci zile, o săptămână cel mult.
Veronika îşi dădu seama că, dincolo de aparenţe şi de comportamentul profesional, dincolo de aerul preocupat, tânărul vorbea cu o imensă plăcere. Ca şi cum ea şi-ar fi me­ritat pedeapsa şi le-ar fi slujit drept exemplu tuturor celor­lalţi.
De-a lungul întregii sale vieţi, Veronika observase că ex­trem de mulţi oameni dintre cunoscuţii ei comentau gro­zăviile vieţii altuia ca şi cum ar fi fost foarte preocupaţi să-l ajute, dar de fapt se complăceau în suferinţa celorlalţi, de­oarece asta îi făcea să creadă că erau fericiţi, că viaţa fusese generoasă cu ei. Detesta acest gen de oameni: n-avea să-i dea junelui nici o şansă de a se bucura de starea ei, doar ca să-şi ascundă propriile-i frustrări.
Continuă să-l privească fix în ochi. Şi zâmbi.
— Deci n-am murit.
— Nu — fu răspunsul. Dar plăcerea de a da veşti tra­gice dispăruse.